Ca toți să fie mântuiți. Raiul, iadul și mântuirea universală

La începuturile ei, Evanghelia era în principal o proclamație a unei victorii divine asupra morții, a păcatului și asupra puterilor spirituale aflate în ceruri, aici cu noi și sub pământ, și în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Ea se anunța cu adevărat ca „vestea cea bună” a unei campanii divine de salvare, efectuată de un Dumnezeu iubitor care, trimițându-și Fiul în lume, și chiar și în împărăția morții, își eliberase făpturile din sclavia față de un stăpân fals și nemilos, și deschisese o cale spre Împărăția Cerurilor, în care toată creația va fi fost glorificată în prezența directă a lui Dumnezeu. Era un anunț care venea îmbrăcat în imagistica religioasă, profetică și eshatologică a timpului și a locului ei, având ca scut întreaga panoplie metaforică a religiei Antichității târzii, dar cu mult mai puține dintre acele detalii adăugate mai târziu. Era, înainte de toate, o proclamație plină de bucurie, și o chemare către un popor pierdut pentru ca acesta să-și găsească în sfârșit adevăratul lui cămin, în casa Tatălui. Inițial, nu a încercat să câștige inimile forțându-le să se întoarcă la vreo cruzime infantilă sau bestială, prezentă latent în naturile lor; ci a încercat să le trezească la o nouă formă de viață, una a cărei premisă era caritatea. Nu era o religie care să ofere o mângâiere pur psihologică pentru anxietăți personale în legătură cu mântuirea personală. Era o chemare la un mod de viață nou, comunitar, la mântuire prin intrarea într-o comunitate a iubirii. Speranța în rai și frica de iad erau mereu prezente, dar într-o formă sublimă incipientă, și deschisă elaborării în mai multe forme conceptuale. Nimic nu era încă fixat, cu excepția poate a certitudinii că Isus era acum Domn asupra tuturor lucrurilor, pe care în final avea să le ofere Tatălui, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.
(David Bentley Hart)