Copii, Zei și Dumnezei - PRINTED EDGES

„Aveți în mână una dintre cele mai coerente portretizări ale societății românești. Luați și citiți! Nu vă temeți. Ca să vă puteți odihni în adevăr, când veți închide cartea, sufletul vostru va mai cere text.”
Părintele Constantin Necula

Studentul Marian Tudor nu știa că există organizații sindicale în Poliția Română și nici nu știa că trebuie să susțină examene pentru promovarea în funcții. Sub nicio formă nu mă motivase ideea că mă pot pensiona la 55 de ani, dovadă stă faptul că la 37 de ani am demisionat fără să mai aștept pensia, a fost și asta o alegere. Nu aveam nicio idee despre programul de lucru sau despre veniturile ce puteau fi încasate ca prime.

Nici nu știu de ce m-am înscris la admiterea în Academia de Poliție, fapt este că mi-a plăcut enorm să fiu polițist. Ministerul a reușit să îmi frângă spiritul, nu a vrut să alimenteze nervul ăla care trebuia să mă țină mereu în tensiune, să am un tonus cât mai bun. Nu a avut niciun interes să mă detoneze (așa îmi place să le spun studenților din Academie când sunt invitat să le vorbesc), să mă facă să îmi doresc să performez mai mult timp printre colegi; în schimb, cu o răbdare de chinez bătrân, a așteptat și s-a bucurat atunci când sufletul mi-a spus să mă opresc, să renunț la cariera de polițist și să fac altceva în viață.

***

„Priviți la mine, sunt delincventul juvenil,
Sunt cel ce udă lumea cu lacrimi de copil,
Mă joc cu alte jocuri, am alte jucării,
Terenul meu de joacă e-n alte pușcării.

În loc să am ca paznic un înger păzitor,
Pe mine mă păzește un supraveghetor.
Îmi mângâi printre gratii bucata mea de cer,
Căci cerul lumii mele e îngrădit de fier.

Mi-e dor și de colegi, mi-e dor de școala toată,
Mi-e dor de recreații, să mai vorbesc cu-o fată.
Puneți-mă la colț, când fac câte-o prostie,
Sunt totuși prea copil să stau în pușcărie.

Sunt totuși ani de zile, de stăm aici atât,
În locul frumuseții, noi vom visa urât.
Nu căutați la noi, în altă parte-i vina,
De vreți să ștergeți răul, găsiți-mi rădăcina.”