Marea m-ar picta in albastru

Rezumat Marea m-ar picta in albastru - Zoulfa Katouh

Cât timp marea rămâne albastră, există o parte din noi care încă mai poate spera.

Jihad Dabbagh are șaptesprezece ani și simte viața prin culori. Dar, după moartea neașteptată a mamei sale, toate nuanțele se sting. Copleșită de pierdere și neînțeleasă de tatăl ei, este trimisă la Academia Braxton, unde numele ei și hijabul o transformă într-o țintă, iar cei din jur o judecă înainte să o cunoască.

Refugiul ei devine un vechi caiet de schițe, făcut din lemnul unui copac din orașul natal al mamei sale, în Siria, o țară pe care Jihad o cunoaște doar din poveștile acesteia. Nu a mai pus mâna pe pensulă de peste un an, dar ajunge să dea formă culorilor durerii, suferinței și doliului ei, pictând povestea drumului mamei sale prin Siria.

Iar când arta ei apare, ca prin magie, pe zidurile New Yorkului, durerea pe care o ținea ascunsă zguduie un oraș întreg.

Citește această carte dacă:

- Ai simțit cu tot sufletul emoția din bestsellerul Cât timp înfloresc lămâii și îți dorești o poveste mai intimă, mai caldă, mai aproape de doliu și identitate.

- Cauți un roman care nu vorbește doar despre pierdere, ci despre felul în care iubirea se regăsește în limbă, mâncare, tradiție, povești și culori.

- Îți dorești o carte cinematografica, cu imagini atât de vii, încât simți marea, rodiile, lemnul sirian și vopseaua de pe ziduri.

- Îți plac romanele cu accente de realism magic, care pornesc dintr-o durere foarte reală și o transformă într-o poveste plină de simboluri, culori și frumusețe stranie.

Siria din spatele poveștii

Siria pe care Jihad o poartă în sânge nu este doar țara mamei ei, a Mediteranei, a rodiilor, a limbii arabe și a poveștilor spuse acasă. Este și o țară rănită de un conflict început în 2011, după protestele Primăverii Arabe, când milioane de oameni au fost smulși din casele lor, iar dorul de acasă a devenit, pentru multe familii, o rană dusă mai departe din generație în generație.

Această istorie nu apare ca o lecție, ci ca o absență care doare. O simți în felul în care Jihad moștenește o țară pe care o cunoaște mai mult prin povești, prin mâncare, prin rugăciuni, prin limba arabă și prin amintirile mamei sale.

Este o poveste despre ce rămâne după ce o familie pleacă: vinovăția de a fi în siguranță când alții nu sunt, sentimentul de a fi străin într-un loc care ar trebui să fie acasă și nevoia de a păstra vie o mamă, o mare și o țară întreagă prin artă.

RECENZII

„Am avut senzația că citesc o carte scufundată în albastru. Totul curge, totul doare, totul are o frumusețe stranie. O lectură memorabilă.” — Ala

„Dacă Cât timp înfloresc lămâii m-a făcut să sufăr pentru personaje, acest roman m-a făcut să stau în liniște cu propria mea tristețe. Zoulfa Katouh scrie cu o tandrețe devastatoare.” — Claire

„Am ales cartea pentru copertă. Am rămas pentru fraza care m-a făcut să închid cartea și să privesc în gol.” — Azanta

„Marea, rodiile, meduzele, culorile, toate par să aibă suflet în acest roman. E o poveste care nu te te acoperă încet, ca o apă adâncă.” — Yusra

Fragment din carte
„Am obosit să lupt, mamă, dar n-am de ales. În inima, în trupul și în sufletul meu visez la pace. La zile nesfârșite de vară în care povara de a fi ceea ce sunt să nu mai fie un păcat. La un pământ care să-mi cunoască ecoul. Visez să mă prefac în pește, să înot în

străfundul cel mai adânc al mării, nezărit de nicio făptură. Brațele mi se preschimbă în aripi și zbor sus, tot mai sus, deasupra a toate, până când nu mai văd decât țara mea.

Sunt un fir de iarbă, sunt picătura de curaj, sunt căldura din ochii unei mame, secera călăuzitoare a lunii, melodia glasurilor care vorbesc araba, literele șerpuitoare din alfabet, cerneala care caligrafiază stihuri pe un zid de marmură, portocaliul răsăritului și albăstreala înserării. Mamă, când am să mă-ntorc la ea, te voi găsi acolo?”