Închisoarea de catifea verde

O recenzie care mă onorează, semnată de domnul Radu Comșuța

Tuturor ne place să trăim unica noastră poveste de iubire, cum n-a fost și nu va mai fi încă. Să o visăm, să împlinim acest vis sublim când soarta ne oferă o oportunitate, poate unica din viață. O iubire de vis, cu dragoste împărtășită reciproc, atunci când dăruiești și primești înapoi după măsura în care te dăruiești. Dar lucrurile capătă o cu totul altă turnură atunci când balanța dragostei se dezechilibrează. În romanul d-nei Camelia Vlăsceanu asta se întâmplă doar la început. După a doua jumătate a romanului, balanța emoțională a cititorului își va regăsi echilibrul stabil.
Romanul debutează în arome exotice mediteraneene și în culori de verde crud, un simbol explicat pe parcursul romanului. Verdele este culoarea vieții dar și culoarea pe care eu o asociez absintului, idee sugerată de pocalul de pe copertă, o băutură venerată de poeți și scriitori, care în doze mari poate fi fatală. Eroii cărții au alte elemente de comparație pentru culoare, având o pondere bine stabilită în viața romanului.
În Închisoarea de catifea verde, Ana, o tânără frumoasă profesoară, venită în Italia dintr-un sat de provincie din România, trăiește o astfel de experiență unică atunci când o zi obișnuită îi scoate în cale un domn deosebit. Ana dă curs invitației și merge pe mâna noului cunoscut intrând într-o lume unde cultura și tradiția definesc viața.
Contrastul dintre tradiție și datorie pe de o parte, și iubire liber consimțită pe de altă parte, duc la tensiuni din care Ana trebuie să se smulgă. E o luptă îndârjită, în care Zafar-el-Haddad devine o umbră seducătoare, irezistibilă, care intră în viața Anei asemenea corbului lui Elan Edgard Poe, cocoțat pe ușa cabinetului poetului, și care nu vrea să se mai despartă niciodată de el.
România este opusul Tunisiei, locul unde a început totul. Ea apare mereu ca locul edenic în care umbrele trecutului nu mai au puterea de-a subjuga, rănile se vindecă, viața oferă un viitor prosper și succesul profesional secondat de sentimentul împlinirii sufletești, devine o realitate socială dar și interioară. România, în speță Ardealul și capitala țării devin arealul genezic al refacerii obârșiei, implicit și a identității. Un loc care împacă culturi, oricât de diferite, ajutându-le să-și înțeleagă mai bine rațiunea de a fi. Cel mai edificator exemplu ne este dat de Zafar Jr., băiatul Anei, care-și mărturisește simțămintele față de Vlad, tatăl său adoptiv zicându-i “Tată...simt că sunt între două lumi. Dar aici...aici sunt eu”.
Stilul este puțin alert, concis, acțiunea nu reiese din descrieri explicative care nu sunt lungi, însă ies în evidență dialoguri cu replici scurte ce ascund maxime în stilul înțelepciunii sufite, ce pune accentul mai degrabă pe cunoașterea intuitivă, decât pe cunoașterea rațională.
Poate că autoarea cărții chiar vrea să împace cele două culturi, creștine și arabe, prin liantul înțelepciunii sufite, care are asemănări cu spiritualitatea creștină. În sufism, iubirea dăruită prin liberul consimțământ este mai puternică decât iubirea ținută captivă în tradiții rigide, constrângătoare. Și bineînțeles, mai autentică!
Romanul pare să fie un roman al devenirii, al recâștigării propriei identități într-o lume egoistă, unde renunțarea la propriul sine conduce la adevărata pace lăuntrică și împlinire pe plan social dar și profesional. Afluxul de răspunsuri și întrebări care iau conotația de maxime, recomandă cartea să fie citită dimineața, ca o lectură ușoară, fără grabă, la o cafea cu sau fără mirodenii arăbești.

Radu Comșuța , scriitor