Înstrăinare

„Roman, nuvelă dezvoltată sau capriciu în proză, ziceți-i cum vreți, Înstrăinare de Alina-Maria Duță se citește dintr-o bucată, pe nerăsuflate, deși nu are nici intrigă polițistă, nici clenciuri detectivistice. (…)
Scrisă cu un remarcabil simț al ponderii cuvintelor, ocolind descripțiile inutile și hemoragiile adjectivale, știind să puncteze psihologic, fără să se lanseze în analize pletorice, folosind un stil funcțional și dinamic, inteligent intersectat cu digresiuni în fantastic, autoarea reușește un
spectaculos „al doilea roman” (…)” (Daniel Nicolescu)

„Cele mai sfredelitoare cuvinte, citite pe urmă cu aviditate de generaţii întregi, s-au născut din durere, nu din fericire. Seninătatea nu impresionează pe nimeni dacă nu e însoţită de dramă, viaţa este pusă în valoare numai atunci când este înconjurată de suflul morţii.” (Alina Duță)

Nopţile Norei sunt bântuite de un vis straniu, iar zilele de rămăşiţele unei vechi iubiri. Pas cu pas, şi-a transformat prezentul într-o închisoare din care nu poate evada, care i-a curmat speranţa şi nu îşi mai regăseşte puterea de a scrie. Deşi în aparenţă este o femeie de succes cu o carieră în plină ascensiune, un soţ bogat, râvnit de multe femei şi o casă care ar trebui să fie căminul ideal, Nora se simte din ce în ce mai departe de sine. Nu mai scrie, nu mai iubeşte, fiinţei exuberante de odinioară i-a luat locul o femeie împietrită în indiferenţă, care nu trăieşte, doar există, păstrând aparenţele.
Dar visul revine, căci de peste generaţii, i se transmite un mesaj: trebuie să afle neapărat adevărul despre cea care i-a lăsat o importantă moştenire spirituală şi materială, pentru a se putea apropia de masa de scris, pentru a-şi regăsi propria cale şi a se elibera de umbrele trecutului.