Sindromul Quijote și alte ficțiuni

Unei lecturi liniare și simplificatoare, am început de la o vreme să-i prefer una menită să aprecieze complexitatea tablourilor pe seama cărora se pot construi idei și viziuni.

În Sindromul Quijote, simțul realității concrete al unui ins din Berceni tinde să se dilueze și să se falsifice, pe măsură ce iluziile marțiene din cărți îi năpădesc conștiința tulburată.

„Am preferat să las la urmă, ca pe o prăjitură, povestirile noi […] pentru că în ele ni se dezvăluie un Mircea Opriță deschis la nou, la idei proaspete din literatura SF, la teme și modalități de abordare pe care le așteptam mai mult de la tinerii scriitori decât de la cei vechi. Mircea Opriță ne dovedește, prin aceste povestiri, că nu e vechi deloc, că face chiar pionierat în anumite cazuri.”

Michael Haulică

„… morbul mizantropiei nu atacă brusc și frontal. Umoarea mizantropică apare încă benignă, încă zâmbitoare, amuzată și amuzantă, în ipostaza pitorescului deși masochistului «sentiment românesc al disprețului de sine» care «se poartă» azi
«într-o veselie» în România, fiind atât de trendy și de politically correct, și la care nici Mircea Opriță nu rămâne pe deplin imun.”

Cornel Robu